Tu ești marea!

 

TU ești Marea!
Cu valuri de dorințe ce mă cheamă,
Cu freamătul adânc al nemuririi,
Și strălucirea tainică a iubirii.

Ai fost, de când te stiu... și  ești în toate,
În cerul ce se oglindește-n ape,
În adâncimea ce-ascunde lumi uitate,
TU ești și vis și dor și libertate.

La tine m-aș întoarce iar și iar,

Ești veșnicia mea, ești farul solitar 

Îți simt prezența în strălucirea lunii, 

Ești liniștea din mijlocul furtunii.

 

Și dacă valul m-ar purta-n neștire,
Te-aș regăsi în fiecare amintire

Și m-aș întoarce iar la tine pentru-o clipă,
Căci TU ești Marea mea nemărginită,

 

                                                       CB 

 

Te-am visat

Te-am visat!

Deși n-am vrut

și ieri și azi mi-ai apărut în vis 

și-n zori...ai dispărut. 

 

Te-am căutat în gând, tăcut,

Și-n noaptea rece, m-am pierdut,

Când chipul tău s-a prefăcut,

în praf de stele dus de vânt.

Iar eu tot singură-am rămas,

visând...

 

O umbră dulce m-a-ndemnat,

Să-ți spun în vis, 

printr-un mesaj,

ce altfel, n-aș avea curaj.

Dar visul, brusc s-a destrămat.

 

Și totuși, sper că vei veni,
Când sufletu-mi, de dor pătruns,

Te cheamă-n taină, 

Și-ntro zi, te va găsi...

 

Un murmur slab, 

o șoaptă-n vânt,

e tot ce las în urma mea,

Iar dorul ce în mine-l port,

Mereu mă va urma...

                                                     CB

 

În ochii tăi

 

 

În ochii tăi se oglindește marea,
Și-n părul tău se impleteste vântul.
Tu ești povestea scrisă pe nisipuri,
Iar glasul tău, e cântecul din valuri.

Privirea ta ascunde mii de taine,
Ca marea infinită de cleștar
Sub stele, timp și spațiu par himere,
Când te cuprind ușor, ca pe un dar.

Lumina lor ascunde universuri,
Cu stele mii, pierdute-n străluciri,
Un dans al viselor, descrise-n versuri,
Un loc de pace, plin de amintiri.

Ești un apus ce imi pictează cerul,

Și-un răsărit ce dăinuie mereu,

În ochii tăi se oglindește marea,

În ochii tăi vreau să mă pierd mereu. 

 

Privirea ta mă duce-n alte ere,

În lumi ce nu-s, dar parcă le-am trăit,

În versuri scrise ca o mângâiere,

În șoapte ce nicicând n-au amuțit.

Și de-ar cădea tăcerea peste toate,
În ochii tăi aș regăsi chemarea,
Căci ei sunt farul meu pe timp de noapte,
Un infinit ce-mi dăruiește marea.

 

                                   CB

 

Ca marea

 

Viața? nu e lină
e val după val,
uneori blândă, alteori
te răstoarnă  și te izbește
fără să-ți dea timp
să respiri.

Iubirea? e o barcă fără motor
în mijlocul mării,
condusă de curenți
pe care nu-i înțelegem
dar îi urmăm,
cu inima bătând
ca un far
în ceață.

Timpul? e apa:
nu-l poți strânge în pumni,
ți se scurge printre degete
și tot ce-ți rămâne
e sare pe piele
și o urmă în nisip
care dispare
când vine următorul val.

Dar poate așa trebuie ...
să fim purtați,
să iubim,
să pierdem,
să uităm puțin

și-apoi să începem din nou.

Ca marea...

                        CB

Fără ecou

 

solitudinea nu țipă,
nu bate cu pumnii în pereți.
ea stă,
ca o pisică bătrână
pe marginea unei ferestre,
privește fără să ceară nimic.

în jurul meu —
o cafea rece,
o lampă aprinsă
de prea mult timp,
și o ușă
care nu se mai închide bine.

mă caut în reflexii —
în ecranul stins al telefonului,
într-o fotografie
în care nici eu nu mai par eu.
îmi vorbesc,
dar vocea nu mă mai ascultă.

tăcerea are gust de metal,
de pământ ud,
de pagini neatinse.
nu doare,
dar crește,
ca un copac fără frunze
într-o cameră prea mică.

și poate că, într-o zi,
cineva va deschide această liniște
ca pe o carte necitită,
și va înțelege
că și singurătatea
are un alfabet propriu.