solitudinea nu țipă,
nu bate cu pumnii în pereți.
ea stă,
ca o pisică bătrână
pe marginea unei ferestre,
privește fără să ceară nimic.
în jurul meu —
o cafea rece,
o lampă aprinsă
de prea mult timp,
și o ușă
care nu se mai închide bine.
mă caut în reflexii —
în ecranul stins al telefonului,
într-o fotografie
în care nici eu nu mai par eu.
îmi vorbesc,
dar vocea nu mă mai ascultă.
tăcerea are gust de metal,
de pământ ud,
de pagini neatinse.
nu doare,
dar crește,
ca un copac fără frunze
într-o cameră prea mică.
și poate că, într-o zi,
cineva va deschide această liniște
ca pe o carte necitită,
și va înțelege
că și singurătatea
are un alfabet propriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu