Timpul nu vindecă nimic

 

Se spune că timpul vindecă orice. Că, odată cu trecerea zilelor, rănile se închid, amintirile se estompează, iar dorul devine mai ușor de dus.

Dar nu este întotdeauna așa.

Timpul nu vindecă dorul. Nu vindecă nimic din ceea ce sufletul a iubit cu adevărat.

Timpul doar ne învață să trăim cu golul. Ne obișnuiește cu absența, cu tăcerile, cu locurile în care altădată era cineva. Ne învață să mergem mai departe, să zâmbim, să ne vedem de viață și să spunem „sunt bine”, chiar și atunci când, înăuntru, încă mai doare.

La început, dorul doare în fiecare zi. Îl simți în fiecare clipă, în fiecare colț al sufletului. Apoi, încet, pare că se liniștește. Dar nu dispare. Se ascunde în lucrurile mici: într-un cântec, într-un parfum, într-o fotografie, într-un loc, într-o voce asemănătoare sau într-o amintire care vine fără să o chemi.

Și poate că, odată cu trecerea timpului, dorul nu se stinge, ci se adâncește. Devine mai tăcut, mai greu de explicat și, uneori, chiar mai greu de dus.

Sunt dureri pe care timpul nu le vindecă, ci doar le așază mai adânc în suflet. Sunt oameni pe care nu îi uiți, indiferent câți ani trec. Sunt absențe cu care înveți să trăiești, dar pe care nu înveți niciodată să le accepți cu adevărat.

Uneori, după mult timp, ajungi să crezi că ai trecut peste. Că ai lăsat totul în urmă. Apoi, într-o zi obișnuită, ceva îți amintește de omul pe care l-ai pierdut, de timpul care nu se mai întoarce, de cuvintele pe care ai fi vrut să le mai spui… și atunci înțelegi că unele absențe nu se vindecă niciodată.

Doar înveți să trăiești cu ele.

Dorul adevărat nu trece. Se transformă. Devine mai tăcut, mai matur, poate chiar mai greu de explicat. Și, uneori, cu cât trece mai mult timp, cu atât realizezi mai clar cât de mult îți lipsește cineva.

Pentru că timpul nu șterge ceea ce a fost cu adevărat important. Nu poate șterge o iubire, o legătură, o voce, o privire sau toate acele momente care au rămas adânc întipărite în noi.

Poate că timpul nu este leacul pe care îl așteptăm.

Iar dorul rămâne acolo, undeva adânc în noi, ca o iubire care nu și-a găsit niciodată sfârșitul.

Se spune că timpul vindecă orice…

Eu cred că timpul doar ne învață să trăim cu ceea ce nu mai putem schimba.

 

Între școală și sport

 

Trecerea de la clasa a IV-a la clasa a V-a, de la doamna învățătoare bună, blândă și apropiată de copii, la profesori care par, fiecare în felul lui, mai reci, mai serioși și mai greu de abordat, a venit ca un adevărat duș rece.

Schimbarea s-a simțit încă din prima săptămână. Au apărut temele, multe și din ce în ce mai multe, astfel încât, încet-încet, după orele de școală nu mai rămâne timp pentru aproape nimic altceva decât teme.

Și poate cel mai trist este că printre acești copii sunt mulți care fac sport. Copii care se antrenează de câteva ori pe săptămână, care participă la competiții, care muncesc, sunt disciplinați și învață ce înseamnă perseverența, efortul și responsabilitatea. Iar în loc ca această preocupare să fie încurajată, unii dintre ei aud că ar trebui să mai renunțe la sport, pentru că „școala este mai importantă”.

Dar oare chiar trebuie să alegem între școală și sport? Între rezultate bune la învățătură și pasiunea unui copil? Între educație și mișcare?

Da, școala este importantă. Foarte importantă. Dar și sportul este educație. Îi învață pe copii să fie disciplinați, să își gestioneze timpul, să accepte înfrângerea, să lupte pentru ceea ce își doresc și să nu renunțe atunci când lucrurile devin grele. Le oferă echilibru, prieteni, încredere și, nu în ultimul rând, bucurie.

Înțeleg că trecerea la gimnaziu presupune mai multă responsabilitate și un volum mai mare de muncă. Înțeleg și faptul că profesorii au propriile cerințe și așteptări. Dar nu pot să nu mă întreb dacă soluția este să le cerem copiilor să renunțe la lucrurile care le fac bine doar pentru a putea face față unui volum tot mai mare de teme.

Un copil nu trebuie să fie doar un elev bun. Este un copil înainte de toate. Are nevoie să învețe, dar are nevoie și să se joace, să facă sport, să citească de plăcere, să își vadă prietenii, să aibă pasiuni și, pur și simplu, să mai aibă timp să fie copil.

Poate că problema nu este lipsa de implicare a copiilor, ci faptul că le cerem prea multe, toate în același timp. Și poate că adevărata performanță nu înseamnă să umplem fiecare oră liberă cu teme, ci să îi ajutăm să găsească un echilibru între școală, pasiuni, sănătate și viață.

Pentru că un copil care învață bine, face sport și are timp să zâmbească nu este un copil mai puțin preocupat de școală. Este, un copil mai echilibrat.