Un gând, un dor...

 

 

Ieri, citindu-l pe Nichita,
Am început cu frenezie
Să aștern pe-o foaie de hârtie
Un gând, un vis, o fantezie.

Un dor ce încă mă mai cheamă,
Și-o dorință încă vie,
Fără vreo vină, fără teamă, 

De-a le preface-n poezie.

Am scris de stele și de ploi,
De el, de mine și de noi,
De seri ce trec fără să vină,
De-o inimă de fluturi plină.

Și poate n-am găsit cuvântul
Ce să cuprindă tot ce simt,
Dar am lăsat să poarte vântul 

Tot ce păstrez ascuns în gând...

  CB (24.09.2026)

Tăcere între noi

 

Nu știu când ai plecat cu-adevărat,
Nici când tăcerea s-a făcut stăpână peste noi,
De stele și de cer am întrebat,
Dar mi-au răspuns prin tunete și ploi.

Nici nu mai știu de unde să te chem,
Când toate gândurile duc spre tine,
Te caut printre umbre și mă tem
Că te-am pierdut și m-am pierdut pe mine.

Și poate că tăcerea dintre noi
E tot ce-a mai rămas dintr-o iubire,
Dar... uneori dau timpul înapoi
Și îmi apari în fiecare amintire.

Iar când va fi să plece toamna iar,
Și frunzele se vor fi risipit în vânt,
Voi ști că timpul trece în zadar,
Dar să te uit... nu am să pot nicicând.

 

CB (23.09.2026) 

 

 

 

Ghiozdanul copilului

 

Copila mea are 11 ani și cântărește 31 kg.

În fiecare zi, pleacă la școală cu un ghiozdan de aproximativ 6 kg.

Medicii și cercetătorii recomandă ca greutatea ghiozdanului să nu depășească 10% din greutatea copilului. Pentru ea, asta ar însemna aproximativ 3,1 kg.

Ghiozdanul ei cântărește aproape dublu.

Șase kilograme poate nu par mult pentru un adult. Dar pentru un copil de 31 kg, purtați zilnic în spate, sunt enorm de multe. Dimineața o duc eu la școală și o scutesc de cărat. Dar după ore, merge singură acasă, astfel că aproximativ 20 de minute, poartă ghiozdanul pe spate. 

Și nu vorbim despre lucruri inutile. Vorbim despre manuale, caiete, auxiliare, penar și tot ceea ce i se cere să aibă la școală.

Uneori, când o văd cum își pune ghiozdanul în spate, am senzația că nu pleacă la școală cu un ghiozdan, ci cu un sac plin cu bolovani.

La 11 ani, copiii ar trebui să aibă în spate cunoștințe, curiozitate și visuri. Nu kilograme întregi de cărți.

Poate ar fi timpul să ne întrebăm dacă nu putem găsi soluții pentru ca școala să fie mai ușoară și la propriu, nu doar la figurat.

 

Despre încurajare

 

Azi ma gândesc la o mamă care trece prin momente dificile. Mâine va fi operată de cancer mamar.

Fetița ei e colegă de clasă și prietenă cu fetița mea.

Ieri mi-a zis fetița mea:

„Mama, mama lui N. va fi operată miercuri. Și N. e foarte speriată și a plâns azi la școală.”

Și, pentru câteva secunde, n-am știut ce să-i răspund.

Pentru că sunt lucruri despre care noi, adulții, încercăm să vorbim cu grijă, să le explicăm, să le îmblânzim. Dar pentru un copil, cuvântul „operație” poate să însemne pur și simplu frică. Teama că mama nu se va mai întoarce acasă. Frica de ceva ce nu poate înțelege și nu poate controla.

Am întrebat-o ce a făcut când N. a plâns.

„Am stat lângă ea. Și i-am spus că o să fie bine. ”

Atât.

Și poate că, uneori, atât este tot ce avem de făcut.

Să stăm lângă cineva.

Nu să găsim cuvintele perfecte. Nu putem ști că totul va fi bine, doar putem spera.

M-am gândit mult la N. astăzi. La cât de greu trebuie să fie pentru un copil să-și vadă mama speriată. La întrebările pe care poate nu știe să le pună. La gândurile care apar seara, când casa tace și fricile par mai mari.

Și m-am gândit la mama ei.

La o femeie care, mâine, va intra într-o sală de operație și care, dincolo de toate lucrurile pe care le presupune o astfel de zi, este pur și simplu o mamă care își dorește să se întoarcă acasă la copilul ei.

Uneori, viața ne pune în față lucruri pentru care nu avem niciun manual.

Ne învață doar să fim mai aproape unii de alții.

Să întrebăm „Cum ești?” și să așteptăm cu adevărat răspunsul.

Să trimitem un mesaj. Să avem grijă de un copil câteva ore. Să stăm în liniște. Să spunem „Sunt aici” și să fim, într-adevăr, acolo.

Iar copiilor să le permitem să fie copii. Să plângă. Să se teamă. Să pună aceeași întrebare de zece ori. Să se joace cinci minute mai târziu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pentru că și copiii au nevoie de speranță, dar au nevoie și de adevăr spus pe înțelesul lor.

Mâine, o mamă va fi operată.

O fetiță își va aștepta mama.

Iar noi, cei din jur, putem face un lucru simplu: să nu le lăsăm singure.

Poate că uneori curajul nu arată ca în povești.

Poate că arată ca o mamă care își strânge copilul în brațe înainte de a pleca spre spital.

Ca o fetiță care își ține prietena de mână în pauza de la școală.

Ca un mesaj trimis dimineața: „Mă gândesc la tine.”

Ca o rugăciune spusă în șoaptă.

Mâine mă voi gândi la ele.

La amândouă.

Și voi spera, din tot sufletul, că peste ceva timp, această zi va fi doar o amintire despre care vom putea spune: „A fost greu. Dar a trecut.”

Iar N. își va avea mama din nou acasă.

Vis imaginar

 

Ne rătăcim prin calendar,
Dar ne întoarcem iar și iar
La câte-un vis imaginar,
Ce-a stat ascuns în buzunar, 

Un vis,,, ce-așteaptă vara iar. 

 

Și trece timpul, călător,
Cu pași mărunți, nepăsător,
Lăsând în urmă câte-un dor,
Și-un gol pe care-l umplem iar

Cu un alt vis imaginar...

E toamnă iar și peste noi
Se-aștern tăceri, se-aștern și ploi,

Iar visul meu din buzunar

Îl strâng în pumn, ca pe un dar

Să nu se piardă în zadar... 

 

CB (21.09.2026) 

 

Septembrie, luni

 

E septembrie, e luni
Și încerc să îmi adun
Gândurile, unul câte unul,
Ca pe niște frunze
Pe care vântul nu le mai vrea.

Afară plouă încet,
Iar eu mă prefac
Că am înțeles
De ce unele lucruri
Trebuie lăsate să plece.

E septembrie, e luni
Și parcă toate au rămas
Undeva între ieri și mâine.
Nici nu mai știu
Dacă mi-e dor de tine
Sau de omul care eram
Când încă te aveam.

Îmi fac ordine în gânduri,
Dar găsesc mereu
Câte ceva din tine
Printre amintirile
Pe care încerc să le uit.

Poate că așa e toamna: 

Te învață să lași vara să plece,
Fără să alergi după nimic,
Fără să întrebi de ce.

E septembrie, e luni
Și încerc să îmi adun
Gândurile…

Poate, într-o zi,
O să mă adun și pe mine.

Ochii care nu se văd, nu se uită

 

Se spune că „ochii care nu se văd, se uită”.

Eu contrazic această afirmație. Nu, nu se uită.

Pentru că sunt oameni pe care nu-i mai vezi, dar pe care îi întâlnești în fiecare amintire. Într-o melodie, într-un loc, într-un parfum, într-o zi oarecare în care, fără să vrei, îți amintești de ei.

Distanța poate să așeze tăceri între doi oameni, timpul poate să schimbe drumuri, iar viața poate să-i ducă în direcții diferite. Dar ceea ce ai simțit cu adevărat nu dispare. Nu are cum să dispară.

Sunt ochi pe care nu-i mai privești, dar îi porți în suflet.
Sunt voci pe care nu le mai auzi, dar încă le recunoști în liniște.
Sunt oameni pe care nu-i poți avea aproape, dar care, într-un fel inexplicabil, rămân parte din tine.

Poate că nu ochii care nu se văd se uită.
Poate că se uită doar cei pe care inima nu i-a privit niciodată cu adevărat.

Iar ceea ce a fost sincer… nu se uită.
Se transformă în dor. În amintire.  În tăcere.
Dar rămâne.

Timpul nu vindecă nimic

 

Se spune că timpul vindecă orice. Că, odată cu trecerea zilelor, rănile se închid, amintirile se estompează, iar dorul devine mai ușor de dus.

Dar nu este întotdeauna așa.

Timpul nu vindecă dorul. Nu vindecă nimic din ceea ce sufletul a iubit cu adevărat.

Timpul doar ne învață să trăim cu golul. Ne obișnuiește cu absența, cu tăcerile, cu locurile în care altădată era cineva. Ne învață să mergem mai departe, să zâmbim, să ne vedem de viață și să spunem „sunt bine”, chiar și atunci când, înăuntru, încă mai doare.

La început, dorul doare în fiecare zi. Îl simți în fiecare clipă, în fiecare colț al sufletului. Apoi, încet, pare că se liniștește. Dar nu dispare. Se ascunde în lucrurile mici: într-un cântec, într-un parfum, într-o fotografie, într-un loc, într-o voce asemănătoare sau într-o amintire care vine fără să o chemi.

Și poate că, odată cu trecerea timpului, dorul nu se stinge, ci se adâncește. Devine mai tăcut, mai greu de explicat și, uneori, chiar mai greu de dus.

Sunt dureri pe care timpul nu le vindecă, ci doar le așază mai adânc în suflet. Sunt oameni pe care nu îi uiți, indiferent câți ani trec. Sunt absențe cu care înveți să trăiești, dar pe care nu înveți niciodată să le accepți cu adevărat.

Uneori, după mult timp, ajungi să crezi că ai trecut peste. Că ai lăsat totul în urmă. Apoi, într-o zi obișnuită, ceva îți amintește de omul pe care l-ai pierdut, de timpul care nu se mai întoarce, de cuvintele pe care ai fi vrut să le mai spui… și atunci înțelegi că unele absențe nu se vindecă niciodată.

Doar înveți să trăiești cu ele.

Dorul adevărat nu trece. Se transformă. Devine mai tăcut, mai matur, poate chiar mai greu de explicat. Și, uneori, cu cât trece mai mult timp, cu atât realizezi mai clar cât de mult îți lipsește cineva.

Pentru că timpul nu șterge ceea ce a fost cu adevărat important. Nu poate șterge o iubire, o legătură, o voce, o privire sau toate acele momente care au rămas adânc întipărite în noi.

Poate că timpul nu este leacul pe care îl așteptăm.

Iar dorul rămâne acolo, undeva adânc în noi, ca o iubire care nu și-a găsit niciodată sfârșitul.

Se spune că timpul vindecă orice…

Eu cred că timpul doar ne învață să trăim cu ceea ce nu mai putem schimba.

 

Între școală și sport

 

Trecerea de la clasa a IV-a la clasa a V-a, de la doamna învățătoare bună, blândă și apropiată de copii, la profesori care par, fiecare în felul lui, mai reci, mai serioși și mai greu de abordat, a venit ca un adevărat duș rece.

Schimbarea s-a simțit încă din prima săptămână. Au apărut temele, multe și din ce în ce mai multe, astfel încât, încet-încet, după orele de școală nu mai rămâne timp pentru aproape nimic altceva decât teme.

Și poate cel mai trist este că printre acești copii sunt mulți care fac sport. Copii care se antrenează de câteva ori pe săptămână, care participă la competiții, care muncesc, sunt disciplinați și învață ce înseamnă perseverența, efortul și responsabilitatea. Iar în loc ca această preocupare să fie încurajată, unii dintre ei aud că ar trebui să mai renunțe la sport, pentru că „școala este mai importantă”.

Dar oare chiar trebuie să alegem între școală și sport? Între rezultate bune la învățătură și pasiunea unui copil? Între educație și mișcare?

Da, școala este importantă. Foarte importantă. Dar și sportul este educație. Îi învață pe copii să fie disciplinați, să își gestioneze timpul, să accepte înfrângerea, să lupte pentru ceea ce își doresc și să nu renunțe atunci când lucrurile devin grele. Le oferă echilibru, prieteni, încredere și, nu în ultimul rând, bucurie.

Înțeleg că trecerea la gimnaziu presupune mai multă responsabilitate și un volum mai mare de muncă. Înțeleg și faptul că profesorii au propriile cerințe și așteptări. Dar nu pot să nu mă întreb dacă soluția este să le cerem copiilor să renunțe la lucrurile care le fac bine doar pentru a putea face față unui volum tot mai mare de teme.

Un copil nu trebuie să fie doar un elev bun. Este un copil înainte de toate. Are nevoie să învețe, dar are nevoie și să se joace, să facă sport, să citească de plăcere, să își vadă prietenii, să aibă pasiuni și, pur și simplu, să mai aibă timp să fie copil.

Poate că problema nu este lipsa de implicare a copiilor, ci faptul că le cerem prea multe, toate în același timp. Și poate că adevărata performanță nu înseamnă să umplem fiecare oră liberă cu teme, ci să îi ajutăm să găsească un echilibru între școală, pasiuni, sănătate și viață.

Pentru că un copil care învață bine, face sport și are timp să zâmbească nu este un copil mai puțin preocupat de școală. Este, un copil mai echilibrat.

Prețul de a iubi

Prețul de a iubi foarte mult pe cineva este să nu mai iubești niciodată .

Pentru că o singură dată în viață iubim într-o formă care nu trece. Se transformă în amintire, în dor, în tăceri pe care nu le mai explici nimănui. O iubire care, chiar dacă omul pleacă, rămâne în tine ca un loc în care nimeni nu mai poate ajunge.

După această iubire, poți cunoaște oameni. Poți zâmbi, poți râde, poți chiar să crezi că începi din nou. Dar, undeva, în adâncul tău, știi că lipsește ceva. Nu pentru că celălalt nu ar fi suficient, ci pentru că tu nu mai ești omul care ai fost înainte.

Ai dat tot ce aveai unei singure persoane. Ai iubit-o fără calcule, fără rezerve, fără să te gândești că, într-o zi, s-ar putea să rămâi fără ea. Și când ai pierdut-o, nu ai pierdut doar iubirea. Ai pierdut și capacitatea de a te mai abandona cuiva în același fel.

Poate că vei mai avea pe cineva lângă tine. Dar nu vei mai spune „te iubesc”. Vei pierde din vocabular această expresie. Sau poate o vei spune, dar fără să mai simți aceeași intensitate. Pentru că unele cuvinte, după ce au fost rostite pentru omul potrivit, nu mai au aceeași însemnătate pentru nimeni.

Pentru că prima dată când ai iubit cu adevărat, ai iubit cu tot sufletul. A doua oară, sufletul își amintește.

Și atunci ai să închizi, cu un lacăt imaginar, acea parte a inimii în care păstrezi acea iubire, ca nu cumva să o pierzi și de acolo. O vei lăsa acolo, neatinsă, pentru că poate acesta este singurul loc în care mai poți fi sigur că nimeni nu ți-o va lua.

Asta este, poate, cea mai crudă consecință a unei iubiri adevărate: nu faptul că omul pleacă, ci faptul că ia cu el o versiune a ta care nu mai revine.

Și poate că, într-o zi, nu îl vei mai aștepta. Vei merge mai departe.

Dar asta nu înseamnă că ai uitat.

Înseamnă doar că ai învățat să trăiești cu locul gol pe care l-a lăsat.

Pentru că unele persoane nu sunt făcute să fie înlocuite. Sunt făcute să rămână în tine ca dovada că, măcar o dată în viață, ai iubit atât de mult încât, după ele, nimic nu a mai fost niciodată la fel.

Și poate acesta este prețul.

Să fi iubit o dată cu tot ce erai
și să nu mai poți iubi niciodată cu tot ce ai devenit.

Tu, să mă ierți...

 

Tu să mă ierți te rog, că te-am iubit...
Că te-am purtat în fiecare gând,
Deși povestea noastră s-a sfârșit,
Eu încă te visez,

din când în când.

 

Te mai găsesc prin versuri și povești,

În nopți ce dor mai mult 

decât aș vrea,
Te caut uneori, dar tu nu ești 
Și mă prefac că nu te-aș mai visa.

 

Am învățat să râd și fără tine,
Să pară că mi-e bine,  mi-e ușor,
Dar uneori, în nopțile senine, 
Mă doare încă dorul 

de-al tău dor.

 

Și poate într-o zi am să te uit,
Fără să doară dorul în neștire,
Dar pân-atunci, eu am să te mai caut,
În câte-un vis, 

în câte-o amintire.

 

Iar dacă vei citi cândva aceste rânduri,

Să nu mă-ntrebi de ce 

încă te port în gânduri,  

deși povestea noastră s-a sfârșit.

Tu să mă ierți te rog, că te-am iubit...

 

                                                     CB (09.09.2026) 

 

Amintiri

 

„Toate lucrurile care sunt pline de amintiri degajă o visare care te îmbată și care te face să mergi rătăcind mult timp.” – Victor Hugo

Amintirile reprezintă o parte importantă din sufletul fiecărui om. Uneori, un obiect simplu, o fotografie, o floare, un cântec sau chiar parfumul unui loc cunoscut ne poate întoarce, pentru câteva clipe, în trecut. Deși acele momente au trecut de mult, ele continuă să trăiască în noi și să ne influențeze felul în care privim prezentul.

Atunci când privim un obiect drag, acesta nu mai este doar un lucru obișnuit, ci devine o poartă către o altă perioadă a vieții. Ne amintim de oameni, de locuri, de emoții și de întâmplări care ne-au făcut fericiți sau, uneori, ne-au lăsat o urmă de tristețe. Astfel, memoria ne poartă într-o lume în care timpul pare să se oprească.

De multe ori, nostalgia ne face să „rătăcim” prin trecut. Ne gândim la copilărie, la vacanțele petrecute alături de familie, la prieteni sau la momente care au însemnat foarte mult, dar care nu se mai pot întoarce. Chiar dacă această visare poate aduce melancolie, ea este și o dovadă că acele momente au fost cu adevărat importante pentru noi.

Amintirile sunt comorile nevăzute ale sufletului. Ele ne ajută să nu uităm cine am fost, oamenii care ne-au fost alături și momentele care ne-au format. Chiar dacă nu putem schimba trecutul, putem păstra frumusețea lui în inimile noastre. De aceea, uneori este bine să ne lăsăm purtați de amintiri, pentru că ele ne oferă o călătorie unică prin propria noastră viață.

 

Magia Peleșului

 

Ori de câte ori străbat Aleea Peleșului și ajung în locul acela în care, dintr-odată, îmi apare în fața ochilor, în toată splendoarea lui, Castelul Peleș, am senzația că mi se taie respirația. E ca și cum, pentru câteva clipe, lumea din jur dispare și rămân doar eu și povestea acestui loc.

Iar când pătrund în interiorul castelului, timpul pare să se oprească. Apoi, aproape pe nesimțite, începe să curgă în sens invers, întorcându-se cu zeci și zeci de ani în urmă, ca atunci când dai înapoi acele unui ceas. Fiecare încăpere, fiecare detaliu, fiecare obiect pare să păstreze în el o frântură dintr-o epocă în care oamenii, gesturile și poveștile aveau un alt ritm.

La Peleș nu vizitez pur și simplu un castel, ci pășesc într-o altă lume, una în care trecutul a rămas ascuns printre ziduri, în lemnul sculptat, în vitralii și în lumina care se strecoară prin ferestre. Și poate tocmai de aceea, de fiecare dată când plec, am sentimentul că nu las în urmă doar un loc, ci o parte dintr-o poveste în care, pentru câteva clipe, am avut privilegiul să trăiesc.

La Peleș se simte și astăzi prezența marcantă a Reginei Maria: forța, eleganța și sensibilitatea ei, felul în care a știut să transforme frumusețea în artă și să lase în urma ei nu doar palate și grădini, ci și o parte din sufletul său. Este una dintre acele prezențe care par să fi rămas impregnate în locurile pe care le-a iubit.

Iar Regele Mihai îmi apare în minte cu discreția și demnitatea lui, cu acea noblețe simplă, care și astăzi inspiră un respect profund. Pentru mine, Regele a fost un exemplu de demnitate, de cumpătare și de discreție într-o lume în care aceste lucruri par tot mai rare, pe cale de dispariție chiar. L-am iubit și l-am respectat, iar trecerea anilor nu a făcut decât să-mi adâncească acest sentiment.

Sunt oameni pe care timpul nu reușește să-i îndepărteze cu adevărat. Rămân undeva în noi, prin ceea ce au fost, prin felul în care și-au purtat destinul și prin emoția pe care ne-au lăsat-o. Așa îl simt eu pe Regele Mihai. Și atunci când pășesc prin încăperile Peleșului, nu caut doar urmele unei lumi dispărute, ci și ecoul unor oameni pe care i-am admirat și i-am iubit.

Poate de aceea Peleșul mă fascinează și mă emoționează de fiecare dată. Pentru că aici trecutul nu pare mort. Respiră încă. Îl simți în liniștea saloanelor, în frumusețea locului și în amintirea celor care au trecut cândva pe aici. Iar pentru câteva clipe, timpul chiar pare să se întoarcă înapoi.

  

 

Arta de a scrie

 

Scrisul e o artă. Un refugiu. O terapie.

Și, ca orice artă, îți oferă libertatea de a fi ce vrei, cine vrei și unde vrei. În lumea pe care o creezi nu există granițe, reguli sau imposibil. Limita este doar imaginația. Și poate, talentul de a transforma ceea ce simți în cuvinte.

Atunci când scrii, poți fi un călător într-un ținut necunoscut, un personaj într-o poveste care abia începe sau chiar tu însuți, într-o versiune pe care în realitate nu ai curajul să o arăți. Poți iubi, poți visa fără teamă, poți pleca fără să-ți iei rămas-bun, poți construi lumi întregi din câteva rânduri.

Scrisul îți creează o lume paralelă, un loc în care poți evada ori de câte ori realitatea devine prea apăsătoare, prea zgomotoasă, prea dureroasă sau pur și simplu monotonă. În paginile albe nu mai există zile obișnuite. Fiecare cuvânt poate deschide o ușă spre o altă lume..

Poate tocmai acesta este farmecul scrisului: faptul că, pentru câteva clipe, nu mai ești prizonierul realității. Devii creatorul ei.

Iar când stiloul, tastatura sau gândul se opresc, rămâne povestea/poezia. O lume pe care ai construit-o din nimic și care, pentru o vreme, a fost doar a ta.

Pentru că uneori nu putem să fugim de lume.

Avem nevoie doar să ne imaginăm una în care am vrea să rămânem.

CB 

„Inima unei femei este un ocean adânc, plin de secrete.”

 

„Inima unei femei este un ocean adânc, plin de secrete.”

(The heart of a woman is a deep ocean of secrets.),  o replică atât de adevărată din celebrul film Titanic.  

Poate că tocmai de aceea o femeie nu poate fi niciodată descoperită pe deplin. În inima ei se ascund povești pe care nu le-a spus nimănui, iubiri pe care le-a trăit în tăcere, răni pe care a învățat să le poarte cu demnitate și visuri pe care, uneori, nici măcar nu și-a permis să le rostească.

Un ocean pare liniștit la suprafață, dar în adâncurile lui există lumi întregi. La fel este și sufletul unei femei. Poate zâmbi când înăuntru îi este furtună. Poate spune „sunt bine” atunci când ar avea nevoie doar ca cineva să o privească în ochi și să înțeleagă fără să întrebe.

Și poate că cel mai frumos lucru la ea este că nu își dezvăluie toate tainele oricui. Trebuie să știi să-i câștigi încrederea, să-i respecți tăcerile și să ai răbdare să cobori dincolo de suprafață.

Pentru că, asemenea oceanului, inima unei femei nu se măsoară prin ceea ce vezi la mal, ci prin ceea ce descoperi în adâncuri.

Iar dacă într-o zi vei avea curajul să-i pătrunzi în adâncuri, să nu uiți: acolo nu vei găsi doar secrete, ci o lume întreagă. O lume care poate deveni acasă… sau un ocean pe care îl vei căuta toată viața, după ce l-ai pierdut.

CB 

Marea e o muză

 

Marea e o muză care nu obosește niciodată să inspire. Valurile ei spun povești fără cuvinte, iar fiecare atingere a apei de țărm seamănă cu un vers scris de natură. Când privesc marea, simt că toate grijile se pierd în infinitul albastru.

În liniștea ei găsesc răspunsuri, iar în zgomotul valurilor aud o melodie care mă îndeamnă să visez. Marea poate fi blândă și calmă, dar și puternică și neîmblânzită, asemenea sufletului omenesc. Ea ne amintește că, după fiecare furtună, vine din nou liniștea.

Pentru un pictor, marea poate fi un tablou. Pentru un poet, (mai mult sau mai puțin amator 😊), poate fi o nesfârșită sursă de versuri. Pentru un călător, poate fi începutul unei aventuri. Pentru mine, marea este o muză — un loc în care imaginația prinde viață și unde sufletul învață să viseze liber.

Marea are un fel aparte de a vorbi cu oamenii. Uneori șoptește încet, alteori își ridică valurile spre cer, ca și cum ar vrea să atingă norii. Privind-o, înțelegi că frumusețea nu trebuie întotdeauna explicată — uneori trebuie doar simțită.

La apus, când soarele își lasă ultimele raze peste apă, marea devine o poveste în culori. Aurul se amestecă cu albastrul, iar orizontul pare să nu mai aibă sfârșit. În acele clipe, timpul încetinește și rămâne doar liniștea, întreruptă de cântecul valurilor.

Poate de aceea marea a fost dintotdeauna aproape de poeți, artiști și visători. Ea trezește în noi dorința de libertate, de călătorie și de descoperire. Ne face să ne amintim că lumea este mult mai mare decât problemele noastre și că, undeva dincolo de orizont, există mereu ceva nou de descoperit.

Marea nu este doar apă și țărm. Este emoție, amintire și vis. Este locul în care gândurile devin mai limpezi, iar inima mai ușoară. Și poate că adevărata ei magie este aceea că, de fiecare dată când o privim, ne inspiră să scriem o poveste (sau o poezie) nouă.

Iar când plec de lângă mare, nu o las cu adevărat în urmă. O iau cu mine în gânduri, în amintiri și în fiecare vis ... Pentru că marea nu este doar o muză care inspiră — este o parte din sufletul celui care a privit-o și a învățat să viseze fără limite.

Marea nu se termină la țărm. Ea începe acolo unde se termină cuvintele și începe visul.

CB