Magia Peleșului

 

Ori de câte ori străbat Aleea Peleșului și ajung în locul acela în care, dintr-odată, îmi apare în fața ochilor, în toată splendoarea lui, Castelul Peleș, am senzația că mi se taie respirația. E ca și cum, pentru câteva clipe, lumea din jur dispare și rămân doar eu și povestea acestui loc.

Iar când pătrund în interiorul castelului, timpul pare să se oprească. Apoi, aproape pe nesimțite, începe să curgă în sens invers, întorcându-se cu zeci și zeci de ani în urmă, ca atunci când dai înapoi acele unui ceas. Fiecare încăpere, fiecare detaliu, fiecare obiect pare să păstreze în el o frântură dintr-o epocă în care oamenii, gesturile și poveștile aveau un alt ritm.

La Peleș nu vizitez pur și simplu un castel, ci pășesc într-o altă lume, una în care trecutul a rămas ascuns printre ziduri, în lemnul sculptat, în vitralii și în lumina care se strecoară prin ferestre. Și poate tocmai de aceea, de fiecare dată când plec, am sentimentul că nu las în urmă doar un loc, ci o parte dintr-o poveste în care, pentru câteva clipe, am avut privilegiul să trăiesc.

La Peleș se simte și astăzi prezența marcantă a Reginei Maria: forța, eleganța și sensibilitatea ei, felul în care a știut să transforme frumusețea în artă și să lase în urma ei nu doar palate și grădini, ci și o parte din sufletul său. Este una dintre acele prezențe care par să fi rămas impregnate în locurile pe care le-a iubit.

Iar Regele Mihai îmi apare în minte cu discreția și demnitatea lui, cu acea noblețe simplă, care și astăzi inspiră un respect profund. Pentru mine, Regele a fost un exemplu de demnitate, de cumpătare și de discreție într-o lume în care aceste lucruri par tot mai rare, pe cale de dispariție chiar. L-am iubit și l-am respectat, iar trecerea anilor nu a făcut decât să-mi adâncească acest sentiment.

Sunt oameni pe care timpul nu reușește să-i îndepărteze cu adevărat. Rămân undeva în noi, prin ceea ce au fost, prin felul în care și-au purtat destinul și prin emoția pe care ne-au lăsat-o. Așa îl simt eu pe Regele Mihai. Și atunci când pășesc prin încăperile Peleșului, nu caut doar urmele unei lumi dispărute, ci și ecoul unor oameni pe care i-am admirat și i-am iubit.

Poate de aceea Peleșul mă fascinează și mă emoționează de fiecare dată. Pentru că aici trecutul nu pare mort. Respiră încă. Îl simți în liniștea saloanelor, în frumusețea locului și în amintirea celor care au trecut cândva pe aici. Iar pentru câteva clipe, timpul chiar pare să se întoarcă înapoi.

  

 

Arta de a scrie

 

Scrisul e o artă. Un refugiu. O terapie.

Și, ca orice artă, îți oferă libertatea de a fi ce vrei, cine vrei și unde vrei. În lumea pe care o creezi nu există granițe, reguli sau imposibil. Limita este doar imaginația. Și poate, talentul de a transforma ceea ce simți în cuvinte.

Atunci când scrii, poți fi un călător într-un ținut necunoscut, un personaj într-o poveste care abia începe sau chiar tu însuți, într-o versiune pe care în realitate nu ai curajul să o arăți. Poți iubi, poți visa fără teamă, poți pleca fără să-ți iei rămas-bun, poți construi lumi întregi din câteva rânduri.

Scrisul îți creează o lume paralelă, un loc în care poți evada ori de câte ori realitatea devine prea apăsătoare, prea zgomotoasă, prea dureroasă sau pur și simplu monotonă. În paginile albe nu mai există zile obișnuite. Fiecare cuvânt poate deschide o ușă spre o altă lume..

Poate tocmai acesta este farmecul scrisului: faptul că, pentru câteva clipe, nu mai ești prizonierul realității. Devii creatorul ei.

Iar când stiloul, tastatura sau gândul se opresc, rămâne povestea/poezia. O lume pe care ai construit-o din nimic și care, pentru o vreme, a fost doar a ta.

Pentru că uneori nu putem să fugim de lume.

Avem nevoie doar să ne imaginăm una în care am vrea să rămânem.

CB 

„Inima unei femei este un ocean adânc, plin de secrete.”

 

„Inima unei femei este un ocean adânc, plin de secrete.”

(The heart of a woman is a deep ocean of secrets.),  o replică atât de adevărată din celebrul film Titanic.  

Poate că tocmai de aceea o femeie nu poate fi niciodată descoperită pe deplin. În inima ei se ascund povești pe care nu le-a spus nimănui, iubiri pe care le-a trăit în tăcere, răni pe care a învățat să le poarte cu demnitate și visuri pe care, uneori, nici măcar nu și-a permis să le rostească.

Un ocean pare liniștit la suprafață, dar în adâncurile lui există lumi întregi. La fel este și sufletul unei femei. Poate zâmbi când înăuntru îi este furtună. Poate spune „sunt bine” atunci când ar avea nevoie doar ca cineva să o privească în ochi și să înțeleagă fără să întrebe.

Și poate că cel mai frumos lucru la ea este că nu își dezvăluie toate tainele oricui. Trebuie să știi să-i câștigi încrederea, să-i respecți tăcerile și să ai răbdare să cobori dincolo de suprafață.

Pentru că, asemenea oceanului, inima unei femei nu se măsoară prin ceea ce vezi la mal, ci prin ceea ce descoperi în adâncuri.

Iar dacă într-o zi vei avea curajul să-i pătrunzi în adâncuri, să nu uiți: acolo nu vei găsi doar secrete, ci o lume întreagă. O lume care poate deveni acasă… sau un ocean pe care îl vei căuta toată viața, după ce l-ai pierdut.

CB 

Marea e o muză

 

Marea e o muză care nu obosește niciodată să inspire. Valurile ei spun povești fără cuvinte, iar fiecare atingere a apei de țărm seamănă cu un vers scris de natură. Când privesc marea, simt că toate grijile se pierd în infinitul albastru.

În liniștea ei găsesc răspunsuri, iar în zgomotul valurilor aud o melodie care mă îndeamnă să visez. Marea poate fi blândă și calmă, dar și puternică și neîmblânzită, asemenea sufletului omenesc. Ea ne amintește că, după fiecare furtună, vine din nou liniștea.

Pentru un pictor, marea poate fi un tablou. Pentru un poet, (mai mult sau mai puțin amator 😊), poate fi o nesfârșită sursă de versuri. Pentru un călător, poate fi începutul unei aventuri. Pentru mine, marea este o muză — un loc în care imaginația prinde viață și unde sufletul învață să viseze liber.

Marea are un fel aparte de a vorbi cu oamenii. Uneori șoptește încet, alteori își ridică valurile spre cer, ca și cum ar vrea să atingă norii. Privind-o, înțelegi că frumusețea nu trebuie întotdeauna explicată — uneori trebuie doar simțită.

La apus, când soarele își lasă ultimele raze peste apă, marea devine o poveste în culori. Aurul se amestecă cu albastrul, iar orizontul pare să nu mai aibă sfârșit. În acele clipe, timpul încetinește și rămâne doar liniștea, întreruptă de cântecul valurilor.

Poate de aceea marea a fost dintotdeauna aproape de poeți, artiști și visători. Ea trezește în noi dorința de libertate, de călătorie și de descoperire. Ne face să ne amintim că lumea este mult mai mare decât problemele noastre și că, undeva dincolo de orizont, există mereu ceva nou de descoperit.

Marea nu este doar apă și țărm. Este emoție, amintire și vis. Este locul în care gândurile devin mai limpezi, iar inima mai ușoară. Și poate că adevărata ei magie este aceea că, de fiecare dată când o privim, ne inspiră să scriem o poveste (sau o poezie) nouă.

Iar când plec de lângă mare, nu o las cu adevărat în urmă. O iau cu mine în gânduri, în amintiri și în fiecare vis ... Pentru că marea nu este doar o muză care inspiră — este o parte din sufletul celui care a privit-o și a învățat să viseze fără limite.

Marea nu se termină la țărm. Ea începe acolo unde se termină cuvintele și începe visul.

CB