Concediul de după concediu

Sau cum să te simți ca un zombi după vacanța la care ai visat 20 de ani. 😃

Am avut parte de un concediu la care am visat 20 de ani.

Douăzeci de ani.

Nu este o figură de stil. Nu a fost genul acela de vacanță pe care o planifici în ianuarie și o aștepți până în august. A fost ceva mult mai vechi. Un gând păstrat undeva în spatele minții, o dorință pe care viața a tot amânat-o, până când, într-un final, s-a întâmplat.

Am avut zile pe care, probabil, le voi ține minte foarte mult timp. Am recuperat timp, amintiri, emoții. Am râs, am vorbit, am privit, am fost acolo. Pur și simplu, am fost acolo, după două decenii în care acel moment a existat doar în imaginație.

Și apoi m-am întors. La birou.

Iar acum sunt ca un zombi.

Mă învârt prin birou fără niciun spor. Deschid ceva, mă uit la el, îl închid. Citesc un mail și, după două minute, nu mai știu ce am citit. Mă uit la mormanul de hârțogăraie de pe birou, la câte aș avea de făcut și am senzația că totul este scris într-o limbă care îmi e străină.

Parcă nu sunt în stare de nimic.

Și cel mai ciudat este că nu sunt nici măcar obosită în sensul clasic.

Sunt… înapoi.

Cred că aceasta este problema.

Când corpul se întoarce, dar sufletul mai întârzie puțin

Fizic sunt acasă, concediul s-a terminat, de două săptămâni sunt la birou...

Dar o parte din mine a rămas în vacanță.

Într-un loc în care am ajuns după 20 de ani de așteptare.

Poate că de aceea îmi este atât de greu să reintru în ritmul obișnuit. Nu m-am întors pur și simplu dintr-un concediu. M-am întors dintr-un moment pe care l-am așteptat foarte mult.

Știi cum e? Te uiți la fotografii.

Îți amintești o conversație.

Îți vine în minte un gest, un zâmbet, o replică.

Și, pentru câteva secunde, ești din nou acolo.

Apoi auzi telefonul.

Un mail.

O notificare.

Și cineva întreabă:

— Ai reușit să rezolvi?

Nu.

Nu am reușit.

Pentru că, momentan, încerc să mă întorc dintr-un vis care a avut nevoie de 20 de ani ca să devină realitate.

Poate că am nevoie de un „concediu după concediu”

Nu neapărat de încă o vacanță.

Ci de câteva zile în care să nu-mi cer să fiu imediat aceeași persoană care eram înainte să plec.

Să accept că ritmul va reveni.

Că inspirația va reveni. (Deocamdată singura inspirație care mi-a revenit este cea pentru scris. Și tot scriu...Și tot aș scrie... 😂)

Că sporul va reveni.

Că, la un moment dat, voi deschide calculatorul și nu voi mai avea impresia că mă uit la el din celălalt capăt al lumii.

Și poate că este în regulă să mai fiu puțin zombi.

Pentru că, dintre toate motivele pentru care putem fi obosiți după un concediu, există și unul foarte frumos:

uneori, un concediu ne consumă nu pentru că ne-a obosit, ci pentru că ne-a făcut să simțim foarte mult.

Iar după ce ai așteptat 20 de ani pentru un moment, câteva zile de dezorientare sunt un preț mic.

Așa că da, mă învârt prin birou fără spor.

Mai citesc un mail de două ori.

Mai beau o cafea.

Mai deschid calculatorul fără să știu exact ce vreau de la el...

Unele concedii se termină când te urci în avion.
Altele se termină abia atunci când sufletul tău reușește să ajungă din urmă bagajul. Poate e cazul să-mi trag vreo două palme...😂

 

CB