Dostoievski spunea : „Nu am avut niciodată nevoie ca tu să-mi întorci iubirea. Tot ce mi-am dorit a fost ca inima ta să fie în pace.”
Poate că aceasta este una dintre cele mai curate forme de iubire: aceea care nu cere, nu condiționează și nu pune preț pe reciprocitate. Să iubești un om atât de sincer, încât fericirea lui să devină mai importantă decât locul pe care îl ocupi tu în viața lui.
Uneori, iubirea adevărată nu înseamnă să ții pe cineva lângă tine cu orice preț. Înseamnă să-i dorești binele chiar și atunci când binele lui nu te mai include. Să poți spune „te iubesc” fără să ceri nimic, fără să aștepți nimic. Să pleci, dacă trebuie, fără reproșuri și fără să transformi iubirea în datorie.
Pentru că atunci când iubești cu adevărat, nu vrei să câștigi un om. Vrei să-l vezi bine. Vrei să-i fie sufletul liniștit, somnul împăcat și inima fără teamă. Chiar dacă, liniștea lui înseamnă absența ta.
Și poate că aici începe iubirea matură.
Unele iubiri nu sunt făcute să rămână. Sunt făcute să ne învețe cât de adânc poate iubi un suflet. Iar dacă, la final, nu ai rămas cu omul, poate ai rămas cu ceva la fel de important: certitudinea că ai iubit fără să ceri, fără să aștepți și fără să regreți.
Pentru că uneori, cea mai sinceră declarație de iubire este atât de simplă:
„Nu trebuie să fii al meu. Doar fii bine. Iar dacă inima ta este în pace, atunci și a mea va învăța, într-o zi, să fie.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu