M-am întors din vacanță cu marea încă în gând și cu senzația că o parte din mine a rămas acolo, printre valuri, seri târzii și dimineți în care nu trebuia să mă grăbesc nicăieri. (De fapt nu e doar o senzație...O parte din mine a rămas acolo.)
E ciudat cum, după zilele pe care le-ai așteptat atât de mult, întoarcerea vine aproape pe nesimțite. Desfaci bagajele, pui lucrurile la loc, verifici mesajele, te întorci la aceleași drumuri, aceleași ore, aceleași obligații. Și, dintr-odată, liniștea vacanței este înlocuită de alarma telefonului și de ritmul cunoscut al zilelor.
Primele dimineți sunt cele mai grele. Te trezești și, pentru câteva secunde, încă mai ai impresia că urmează o zi fără program, fără grabă, fără „trebuie”. Apoi îți amintești că vacanța s-a terminat.
Dar poate că întoarcerea nu înseamnă să lași totul în urmă. Poate înseamnă să aduci cu tine ceva din locul în care ai fost: felul în care ai privit apusul fără să te uiți la ceas, curajul de a te opri, bucuria lucrurilor simple și amintirea că viața poate fi, din când în când, mai mult decât o succesiune de zile identice.
Monotonia se așază din nou peste noi, dar poate nu trebuie să-i lăsăm tot spațiul. Poate putem păstra câte puțin din vacanță în fiecare zi — o cafea băută în liniște, o plimbare fără destinație, o seară în care să nu facem nimic, un apus privit până la capăt.
Și poate că dorul de vacanță nu este neapărat tristețea că s-a terminat. Poate este doar felul în care sufletul ne amintește că avem nevoie, din când în când, să ne desprindem de rutină și să ne întoarcem la noi.
Până la următoarea plecare, rămân cu marea în gând și cu speranța că, printre zilele obișnuite, voi reuși să mai găsesc puțin din libertatea pe care am simțit-o acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu