Ochii care nu se văd, nu se uită

 

Se spune că „ochii care nu se văd, se uită”.

Eu contrazic această afirmație. Nu, nu se uită.

Pentru că sunt oameni pe care nu-i mai vezi, dar pe care îi întâlnești în fiecare amintire. Într-o melodie, într-un loc, într-un parfum, într-o zi oarecare în care, fără să vrei, îți amintești de ei.

Distanța poate să așeze tăceri între doi oameni, timpul poate să schimbe drumuri, iar viața poate să-i ducă în direcții diferite. Dar ceea ce ai simțit cu adevărat nu dispare. Nu are cum să dispară.

Sunt ochi pe care nu-i mai privești, dar îi porți în suflet.
Sunt voci pe care nu le mai auzi, dar încă le recunoști în liniște.
Sunt oameni pe care nu-i poți avea aproape, dar care, într-un fel inexplicabil, rămân parte din tine.

Poate că nu ochii care nu se văd se uită.
Poate că se uită doar cei pe care inima nu i-a privit niciodată cu adevărat.

Iar ceea ce a fost sincer… nu se uită.
Se transformă în dor. În amintire.  În tăcere.
Dar rămâne.