Singurătate în doi

 

Suntem două suflete, 

ca două păsări zgribulite pe-o ramură uscată,
privind spre ceruri diferite,
dar rămânând nemișcate,
legate de tăcerea gândurilor care ne urlă altceva.

În jurul nostru, umbrele cresc
ca valurile unei mări învolburate,
unde fiecare cuvânt spus
e doar un ecou pierdut.

Mâinile ni se ating din întâmplare,
dar nu se țin. 

Atingerea e rece,
ca vântul care ne suflă prin gânduri.

 

Privirile ni se întâlnesc uneori,
dar doar pentru a fugi una de alta,
ca niște frunze care se împrăștie pe asfalt 

în bătaia vântului.

 

În tăcerea dintre noi, timpul nu se mai măsoară.

E doar o noapte întinsă,
fără stele, fără margini,
unde singurătatea
nu e o absență, ci o prezență comună.

Două vieți
împărțind același spațiu,
dar nu același vis.

                                CB