Ecou

 

Am rătăcit cândva
pe drumuri pe care nu mă mai pot întoarce,
dar pe care picioarele mele le caută
din reflex.

Îți pronunț numele

șoptit, ca o adiere pe care doar eu o simt

si care mă face să tresar
de fiecare dată.

Ai plecat fără zgomot,
iar tăcerea ta
a rămas să locuiască în mine
ca o cameră încuiată
într-o casă care arde.

Nu te mai aștept,
dar uneori stau nemișcată
doar să văd
dacă dorul
obosește înaintea mea.

Am învățat să trăiesc
cu jarul sub piele,

să respir chiar și atunci când aerul
poartă încă forma ta.

 

Nu te mai caut,
dar uneori îmi așez palma pe piept, 

doar să mă asigur
că inima bate
pentru mine,
nu pentru ecoul tău.

Casa nu mai arde —
doar fumegă amintirea,
iar eu deschid ferestrele larg
să intre lumina
fără să ceară voie.

Dorul nu m-a părăsit,
dar l-am așezat pe pervazul ferestrei
și i-am spus: 

"rămâi dacă vrei,
pleacă dacă poți".

Eu merg mai departe și pentru prima dată,
pașii mei nu mai rătăcesc...

                                          CB