Ori de câte ori străbat Aleea Peleșului și ajung în locul acela în care, dintr-odată, îmi apare în fața ochilor, în toată splendoarea lui, Castelul Peleș, am senzația că mi se taie respirația. E ca și cum, pentru câteva clipe, lumea din jur dispare și rămân doar eu și povestea acestui loc.
Iar când pătrund în interiorul castelului, timpul pare să se oprească. Apoi, aproape pe nesimțite, începe să curgă în sens invers, întorcându-se cu zeci și zeci de ani în urmă, ca atunci când dai înapoi acele unui ceas. Fiecare încăpere, fiecare detaliu, fiecare obiect pare să păstreze în el o frântură dintr-o epocă în care oamenii, gesturile și poveștile aveau un alt ritm.
La Peleș nu vizitez pur și simplu un castel, ci pășesc într-o altă lume, una în care trecutul a rămas ascuns printre ziduri, în lemnul sculptat, în vitralii și în lumina care se strecoară prin ferestre. Și poate tocmai de aceea, de fiecare dată când plec, am sentimentul că nu las în urmă doar un loc, ci o parte dintr-o poveste în care, pentru câteva clipe, am avut privilegiul să trăiesc.
La Peleș se simte și astăzi prezența marcantă a Reginei Maria: forța, eleganța și sensibilitatea ei, felul în care a știut să transforme frumusețea în artă și să lase în urma ei nu doar palate și grădini, ci și o parte din sufletul său. Este una dintre acele prezențe care par să fi rămas impregnate în locurile pe care le-a iubit.
Iar Regele Mihai îmi apare în minte cu discreția și demnitatea lui, cu acea noblețe simplă, care și astăzi inspiră un respect profund. Pentru mine, Regele a fost un exemplu de demnitate, de cumpătare și de discreție într-o lume în care aceste lucruri par tot mai rare, pe cale de dispariție chiar. L-am iubit și l-am respectat, iar trecerea anilor nu a făcut decât să-mi adâncească acest sentiment.
Sunt oameni pe care timpul nu reușește să-i îndepărteze cu adevărat. Rămân undeva în noi, prin ceea ce au fost, prin felul în care și-au purtat destinul și prin emoția pe care ne-au lăsat-o. Așa îl simt eu pe Regele Mihai. Și atunci când pășesc prin încăperile Peleșului, nu caut doar urmele unei lumi dispărute, ci și ecoul unor oameni pe care i-am admirat și i-am iubit.
Poate de aceea Peleșul mă fascinează și mă emoționează de fiecare dată. Pentru că aici trecutul nu pare mort. Respiră încă. Îl simți în liniștea saloanelor, în frumusețea locului și în amintirea celor care au trecut cândva pe aici. Iar pentru câteva clipe, timpul chiar pare să se întoarcă înapoi.
