De toamnă

 

Nu stiu ce e...poate e primăvară

Și poate nici nu plouă afară

Ci-n mine cade ne-ncetat

O toamnă lungă fără vară... 

 

Se scutură din noi tăceri,

În suflete avem doar toamnă
Și ne ascundem în dureri

Până și ploaia ne condamnă...

Mai ții în palme vreun fior
Din zilele cu cer senin?
Sau l-ai lăsat, ușor-ușor,
Să moară-n ploi, străin de tine?

Iar eu adun din ce-a rămas
Un colț de vis, o amintire,
Și-l port tăcut, pas după pas,
Ca pe o veche rătăcire.

Se frang în mine mii de voci,
Strigându-te fără scăpare,
Dar tu nu vii, nu te întorci,
Ești doar absența care doare.

Mi-e dorul rană fără leac,
Ce vrea în taină să mă-nvingă,
Și orice clipă fără tine
Învață inima să plângă.

Te caut orb prin tot ce-a fost,
Prin umbre reci și nopți amare,
Dar te-ai pierdut fără de rost
Într-o tăcere tot mai mare.

Rămâne-n mine-un gol adânc,
Mai rece decât orice iarnă,
Și nu-mi mai pasă că mă sting,
Cu sufletul rămas în toamnă.

 

                           CB (24.04.2026) 

Bun rămas

 

Și dacă n-am să te mai văd nicicând, 

să știi...mi-ai fost cel mai frumos cadou de pe pământ.

Și dincolo de timp te voi păstra în gând  

ca pe o lumină care nu se stinge 

nici atunci când plecăm în direcții diferite.

 

Te voi purta în suflet ca pe o poveste 

pe care n-am vrut și n-am știut s-o închei,
ca pe un cântec care încă îmi răsună în tăceri.

 

Și dacă drumurile noastre nu se vor mai întâlni 

vreodată,
să știi că ai lăsat în mine ceva ce nimeni nu va putea lua —
o amintire, o lacrimă, un zâmbet care apare fără să vreau,
o parte din mine care va ști mereu să rostească numele tău

în șoaptă.

 

Iar dincolo de timp, dincolo de distanțe,
te voi păstra acolo unde nu ajunge uitarea — 

în fiecare vis...
în locul acela tainic unde iubirea nu cere nimic,
dar dăinuie pentru totdeauna.