marți, 27 octombrie 2026

Ultima ninsoare

 


N-ai vrea să cadă peste noi,
Albul zăpezii, lin și pur,
Să ningă-ncet peste tăceri,
Să se oprească lumea-n jur?
 
Să ningă peste ce-am pierdut,
Peste cuvinte nerostite,
Peste plecări care-au durut,
Peste speranțe obosite. 
 
N-ai vrea să fim, măcar o clipă,
Doi rătăciți în lumea lor,
Cu iarna strânsă între tâmple
Și-n suflete cu-același dor? 
 
Să cadă stele mari din cer,
Să ne cuprindă iarna-n brațe,
Să ne-mbătăm cu-mbrățișări,
Cu alte vise și speranțe
. 
 
N-ai vrea să ningă peste noi,
Să fim străini de tot ce doare,
Și să păstrăm pentru-amândoi
Această ultimă ninsoare?   
 
                  CB (27.10.2026) 

 

joi, 22 octombrie 2026

Dincolo de umbre

 

  

 
Sunt oameni care își poartă sufletul la vedere și oameni care îl ascund printre rânduri. Eu fac parte din a doua categorie. Scriu pentru că sunt lucruri pe care nu știu să le spun altfel, gânduri care își găsesc liniștea doar atunci când devin cuvinte.

De aceea, un comentariu anonim, lăsat la o poezie în care scriam despre Nichita, m-a făcut să mă opresc puțin.

„Sincer, nu înțeleg fascinația asta pentru un nebun alcoolic.”

Și m-am întrebat: oare când am ajuns să credem că, dacă nu înțelegem ceva, avem dreptul să-l micșorăm printr-o etichetă?

Nichita n-a fost un om perfect. Dar poezia lui nu se măsoară în slăbiciunile omului, ci în ceea ce a reușit să trezească în sufletele altora.

Poeții nu sunt întotdeauna oameni comozi. Nici artiștii. Dar arta lor nu trebuie să fie judecată după cât de ușor ne este să-i înțelegem ca oameni, ci și după ceea ce reușesc să trezească în noi. 

Unii oameni, chiar dacă nu s-au putut salva întotdeauna pe ei înșiși, au lăsat în urmă ceva care continuă să ne lumineze.

Nu trebuie să-l iubești pe Nichita. Nu trebuie nici să înțelegi de ce îl iubesc eu.

Dar poate că, înainte de a judeca umbrele altora, ar trebui să avem curajul să ne privim și propriile umbre… 

Cât despre mine, voi continua să scriu. Să simt. Să mă întorc la poeții care îmi sunt dragi și să-mi păstrez acest mic univers al cuvintelor, chiar dacă nu toți cei care ajung acolo vor înțelege ce găsesc.

Pentru că nu scriu ca să fiu pe placul tuturor. Scriu pentru că unele lucruri din sufletul meu au nevoie să existe și în afara lui.

Iar dacă cineva a ajuns până aici doar ca să lase o judecată, sper măcar să plece cu un gând: nu trebuie să înțelegi poezia cuiva ca să respecți ceea ce înseamnă ea pentru acel om.



Neclintit...

 

Azi marea se ceartă cu țărmul, 
Își strigă durerea în valuri, 
Iar vântul, trecând printre ele,  
Adună furtuni și amaruri...
 
Țărmul nu spune nimic, 
Doar stă neclintit lângă mare,  
Și strânge în liniștea lui  
Furtuna  ce vine din zare. 

Apoi, în zori, peste plajă,  
Rămân doar nisipul și sarea,  
Urmele nopții se sting,  
Dar nu i se stinge vâltoarea...
  
Țărmul, tăcut, o atrage, 
Îi simte adâncul amar, 
Iar marea, oricât s-ar retrage,  
Tot caută-n el un hotar. 

Și-oricâte furtuni ar purta, 
Oricât îi desparte destinul, 
Oriunde în larg ar pleca, 
Neclintit, o așteaptă țărmul...
 
                                     (CB 21.10.2026) 



Rătăciri



M-aș rătăci prin părul tău  
și ți-aș șopti cuvinte pe care le știi,  
de parcă timpul n-ar fi trecut peste noi,  
de parcă încă m-ai aștepta  
într-un colț de suflet  
în care n-am mai îndrăznit să intru.
 
Ți-aș vorbi încet,  
să nu trezesc amintirile,  
să nu doară atât de tare  
tot ce n-am fost  
și tot ce n-am mai putea fi.
 
Mi-aș lipi fruntea de fruntea ta 
și pentru o clipă, 
aș uita că unele îmbrățișări 
rămân doar în amintire, 
că unele iubiri nu se sfârșesc, 
ci învață să tacă.
 
Iar când aș pleca,  
n-aș lua nimic cu mine…  
doar parfumul tău, 
căldura mâinilor tale  
și întrebarea aceea fără răspuns:
„Oare îți mai trec prin suflet, așa cum treci tu prin al meu?”
 

miercuri, 21 octombrie 2026

Toamna din mine

 

 

Tu ai plecat grăbit cu vara,
Eu am rămas cu toamna-n piept,
Și de atunci, seară de seară,
Mai mor puțin cât te aștept.
 
Te aud în foșnetul de frunze,  
În ploaia care bate-n geam târziu,  
În visurile nepătrunse,  
Când cerul îmi e cenușiu. 
 
Și-apoi... ai devenit tăcere,
Un nume intr-un colț de gând,
Eu te păstrez în poezie,  
Și te citesc din când în cînd...
 
Nu te mai chem, nu te mai caut,  
Dar nici nu pot să te alung... 
Tu ai plecat grăbit cu vara,
Eu am rămas cu tine-n gând. 
 
CB (20.10.2026)
 
 

 

luni, 19 octombrie 2026

Toamna nu-i sfârșit

 


Să vină toamna peste noi,  
Cu frunze ce se-aștern peste poteci,  
Cu visuri noi și cu parfum de ploi  
Și amintiri ce le păstrăm pe veci.
 
Să ne aducă toamna regăsire  
Și clipe ce ne-alină orice dor,  
Iar frunzele ce trec în nemurire,  
Să ne cuprindă-n dansul lor amețitor.
 
Să cadă ploi pe vise ne-mplinite,  
Să spele pașii care s-au pierdut, 
Să se întoarcă zilele-nsorite, 
Și verile ce nu le-am mai avut.
 
Să îmi vorbească vântul despre tine,  
De nopți în care stelele ardeau,  
De dorul ce-a rămas ascuns în mine, 
De două inimi ce se căutau.
 
Și dacă într-o toamnă, pe-nserate, 
Ne-om întâlni sub frunze arămii,  
Să nu ne spunem vorbe complicate, 
Doar să trăim ce n-am putut trăi...

Căci toamna nu-i sfârșit, ci o chemare,  
Un ultim vers dintr-un poem nescris, 
O șansă de-a renaște din uitare, 
Un licăr care niciodată nu s-a stins.  
 
                  CB (18.10.2026)

 

duminică, 18 octombrie 2026

CÂND MAI AU TIMP COPIII SĂ FIE COPII?

 



 În timp ce scriu aceste rânduri, îmi vine în minte o întrebare: cât de mult putem cere de la niște copii de 11–12 ani?

Fetița mea este în clasa a V-a. Duminică, a stat de la ora 9:00 dimineața până la ora 17:00 pentru a-și face doar tema la matematică: 7 pagini și jumătate într-un caiet A4. Opt ore dintr-o zi de weekend dedicate unei singure materii! 

În continuare se pune accent pe cantitate, nu pe calitate. 

Dar matematica nu este singura materie la care are teme.

Mai are teme și la limba română, de învățat la istorie, geografie, biologie, limba engleză, limba germană și la alte discipline. În plus, copiii au de citit o carte pe lună și de realizat  o fișă de lectură, cu tot cu rezumat și care trebuie predată până în ziua stabilită de profesor. 

Toate acestea sunt importante. Nu contest rolul lecturii, al exercițiului, al învățării și al responsabilității. Dimpotrivă, îmi doresc ca fetița mea să învețe, să fie bine pregătită și să își dezvolte cunoștințele.

Dar când mai are timp să facă toate acestea fără să ajungă la epuizare?

Când mai are timp să se joace, să iasă în aer liber, să facă mișcare, să petreacă timp cu familia sau pur și simplu să se odihnească? Când mai are timp să fie copil?

Răspunsul primit la ședința cu părinții a fost : "Știm că ei au și alte activități, dar să mai renunțe la ele, că școala e mai importantă."

Serios???  

Dacă o singură temă la matematică ocupă opt ore, ce se întâmplă cu toate celelalte teme și cu materia care trebuie învățată? Înseamnă că weekendul trebuie transformat într-o prelungire a programului școlar? Că fiecare zi liberă trebuie sacrificată pentru a reuși să ținem pasul cu toate cerințele?

Copiii petrec deja multe ore la școală, unde trebuie să fie atenți, să asimileze informații și să facă față unor cerințe diferite. După ore, îi așteaptă alte exerciții, lecții de învățat, lecturi și proiecte. Iar toate acestea se adună.

Nu cred că educația ar trebui să însemne epuizare. Nu cred că performanța se măsoară în numărul de pagini scrise sau în orele petrecute cu capul în caiet.

Un copil poate învăța să fie responsabil și fără să muncească opt ore la o singură temă. Poate înțelege matematica fără să rezolve un volum copleșitor de exerciții. Poate îndrăgi lectura fără ca fiecare carte să devină încă o sarcină de bifat pe o listă interminabilă.

Temele ar trebui să consolideze cunoștințele, nu să ocupe aproape tot timpul liber al copilului. Iar volumul lor ar trebui gândit ținând cont de toate materiile, nu de fiecare disciplină privită separat.

Poate că a venit momentul să existe mai mult dialog între profesori și părinți, mai multă coordonare între discipline și mai multă atenție acordată timpului real de care un elev are nevoie pentru a-și îndeplini sarcinile.

Pentru că nu este suficient să ne întrebăm ce trebuie să învețe copiii. Trebuie să ne întrebăm și cât timp le cerem să muncească pentru a învăța toate aceste lucruri.

Copilăria nu ar trebui să fie o permanentă cursă contra cronometru. Copiii au nevoie de educație, dar au nevoie și de somn, odihnă, mișcare, joacă.

Nu cerem eliminarea temelor. Cerem măsură, echilibru și respect față de timpul și nevoile copiilor.

Dragi profesori și factori de decizie din sistemul de învățământ, vă rog să priviți lucrurile și prin ochii unui copil de clasa a V-a.

În spatele fiecărei teme se află un copil. În spatele fiecărui caiet plin se află ore din viața lui. Iar aceste ore nu ar trebui să însemne doar muncă și obligații.

Vrem copii educați, nu copii epuizați. Vrem să învețe cu drag, nu să ajungă să urască școala, să asocieze școala cu stresul și oboseala. Vrem să aibă un viitor bun, dar vrem să aibă și o copilărie.

Oare cerem prea mult atunci când cerem doar echilibru?

vineri, 16 octombrie 2026

Să întoarcem timpul

 

 


Aș vrea să se întoarcă 
Pentru o clipă timpul  
Și când se lasă noaptea  
Peste pământul mut,  
Să fii a mea poveste,  
Să nu ne fi pierdut...
 
Să-mi cauți iar privirea  
În fiecare stea, 
Să retrăim iubirea  
Ce ne unea cândva.
Să mă mai strângi o clipă  
La pieptul tău, uitând 
Că viața ne desparte.  
Și să mă porți în gând...
 
Să nu fi fost tăcere  
În loc de „te iubesc”,  
Nici lacrimi, nici regrete,  
Nici dorul ce-l trăiesc.
Și-aș da o viață-ntreagă,  
Un vis, un răsărit, 
Să iti mai spun o dată, atât:
 "Eu te-am iubit"...
 
               CB (16.10.2026) 

 

Apă și pământ

 


Tu ești apă, eu pământ,
În umbra unui gând
Tu curgi fără hotare,
Eu port în mine-o mare.

Tu cauți zări, eu caut maluri,
Tu-mi ești și liniște, și valuri,
Și-n tot ce ești, și-n tot ce sunt,
Vom fi, tu apă, eu pământ...

Și de-ai fi pulbere și vânt,
Te-aș căuta și-n cer, și-n gând,
În orice loc de pe pământ,
În orice vis, în orice vers,
În orice stea din univers...

Și te-aș iubi în alte vieți,
În alte nopți sau dimineți,
Din mii de stele, mii de sori,
Te-aș recunoaște printre nori...
Și n-ar mai fi nimic de spus,
Nici răsărit și nici apus...

Tu ești apă, eu pământ —
Tu, libertate. Eu, legământ.

            CB (15.10.2026) 

marți, 13 octombrie 2026

Buchet de nostalgie

 


Am strâns toamna lângă toamnă
Și le-am pus într-un buchet, 
Floare galben-arămie,
Cu parfum de nostalgie.

Și-am legat cu fir de soare
Tot ce vara a lăsat,
Amintiri, doruri, culoare,
Le-am ascuns printre petale.
 
Am păstrat în el tăcerea, 
Un sărut și-un vis uitat, 
O poveste de iubire
Care nici n-a existat.  

 

                                     CB. (10.10.2026) 

miercuri, 23 septembrie 2026

Un gând, un dor...

 


 

Ieri, citindu-l pe Nichita,
Am început cu frenezie
Să aștern pe-o foaie de hârtie
Un gând, un vis, o fantezie.

Un dor ce încă mă mai cheamă,
Și-o dorință încă vie,
Fără vreo vină, fără teamă, 
De-a le preface-n poezie.

Am scris de stele și de ploi,
De el, de mine și de noi,
De seri ce trec fără să vină,
De-o inimă de fluturi plină.

Și poate n-am găsit cuvântul
Ce să cuprindă tot ce simt,
Dar am lăsat să poarte vântul 
Tot ce păstrez ascuns în gând...

  CB (24.09.2026)

Tăcere între noi


 

Nu știu când ai plecat cu-adevărat,
Nici când tăcerea s-a făcut stăpână peste noi,
De stele și de cer am întrebat,
Dar mi-au răspuns prin tunete și ploi.

Nici nu mai știu de unde să te chem,
Când toate gândurile duc spre tine,
Te caut printre umbre și mă tem
Că te-am pierdut și m-am pierdut pe mine.

Și poate că tăcerea dintre noi
E tot ce-a mai rămas dintr-o iubire,
Dar... uneori dau timpul înapoi
Și îmi apari în fiecare amintire.

Iar când va fi să plece toamna iar,
Și frunzele se vor fi risipit în vânt,
Voi ști că timpul trece în zadar,
Dar să te uit... nu am să pot nicicând.

 

CB (23.09.2026) 

 

 

 

Ghiozdanul copilului

 

Copila mea are 11 ani și cântărește 31 kg.

În fiecare zi, pleacă la școală cu un ghiozdan de aproximativ 6 kg.

Medicii și cercetătorii recomandă ca greutatea ghiozdanului să nu depășească 10% din greutatea copilului. Pentru ea, asta ar însemna aproximativ 3,1 kg.

Ghiozdanul ei cântărește aproape dublu.

Șase kilograme poate nu par mult pentru un adult. Dar pentru un copil de 31 kg, purtați zilnic în spate, sunt enorm de multe. Dimineața o duc eu la școală și o scutesc de cărat. Dar după ore, merge singură acasă, astfel că aproximativ 20 de minute, poartă ghiozdanul pe spate. 

Și nu vorbim despre lucruri inutile. Vorbim despre manuale, caiete, auxiliare, penar și tot ceea ce i se cere să aibă la școală.

Uneori, când o văd cum își pune ghiozdanul în spate, am senzația că nu pleacă la școală cu un ghiozdan, ci cu un sac plin cu bolovani.

La 11 ani, copiii ar trebui să aibă în spate cunoștințe, curiozitate și visuri. Nu kilograme întregi de cărți.

Poate ar fi timpul să ne întrebăm dacă nu putem găsi soluții pentru ca școala să fie mai ușoară și la propriu, nu doar la figurat.

 

marți, 22 septembrie 2026

Despre încurajare

 

Azi ma gândesc la o mamă care trece prin momente dificile. Mâine va fi operată de cancer mamar.

Fetița ei e colegă de clasă și prietenă cu fetița mea.

Ieri mi-a zis fetița mea:

„Mama, mama lui N. va fi operată miercuri. Și N. e foarte speriată și a plâns azi la școală.”

Și, pentru câteva secunde, n-am știut ce să-i răspund.

Pentru că sunt lucruri despre care noi, adulții, încercăm să vorbim cu grijă, să le explicăm, să le îmblânzim. Dar pentru un copil, cuvântul „operație” poate să însemne pur și simplu frică. Teama că mama nu se va mai întoarce acasă. Frica de ceva ce nu poate înțelege și nu poate controla.

Am întrebat-o ce a făcut când N. a plâns.

„Am stat lângă ea. Și i-am spus că o să fie bine. ”

Atât.

Și poate că, uneori, atât este tot ce avem de făcut.

Să stăm lângă cineva.

Nu să găsim cuvintele perfecte. Nu putem ști că totul va fi bine, doar putem spera.

M-am gândit mult la N. astăzi. La cât de greu trebuie să fie pentru un copil să-și vadă mama speriată. La întrebările pe care poate nu știe să le pună. La gândurile care apar seara, când casa tace și fricile par mai mari.

Și m-am gândit la mama ei.

La o femeie care, mâine, va intra într-o sală de operație și care, dincolo de toate lucrurile pe care le presupune o astfel de zi, este pur și simplu o mamă care își dorește să se întoarcă acasă la copilul ei.

Uneori, viața ne pune în față lucruri pentru care nu avem niciun manual.

Ne învață doar să fim mai aproape unii de alții.

Să întrebăm „Cum ești?” și să așteptăm cu adevărat răspunsul.

Să trimitem un mesaj. Să avem grijă de un copil câteva ore. Să stăm în liniște. Să spunem „Sunt aici” și să fim, într-adevăr, acolo.

Iar copiilor să le permitem să fie copii. Să plângă. Să se teamă. Să pună aceeași întrebare de zece ori. Să se joace cinci minute mai târziu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pentru că și copiii au nevoie de speranță, dar au nevoie și de adevăr spus pe înțelesul lor.

Mâine, o mamă va fi operată.

O fetiță își va aștepta mama.

Iar noi, cei din jur, putem face un lucru simplu: să nu le lăsăm singure.

Poate că uneori curajul nu arată ca în povești.

Poate că arată ca o mamă care își strânge copilul în brațe înainte de a pleca spre spital.

Ca o fetiță care își ține prietena de mână în pauza de la școală.

Ca un mesaj trimis dimineața: „Mă gândesc la tine.”

Ca o rugăciune spusă în șoaptă.

Mâine mă voi gândi la ele.

La amândouă.

Și voi spera, din tot sufletul, că peste ceva timp, această zi va fi doar o amintire despre care vom putea spune: „A fost greu. Dar a trecut.”

Iar N. își va avea mama din nou acasă.

luni, 21 septembrie 2026

Vis imaginar

 


Ne rătăcim prin calendar,
Dar ne întoarcem iar și iar
La câte-un vis imaginar,
Ce-a stat ascuns în buzunar, 
Un vis,,, ce-așteaptă vara iar. 
 
Și trece timpul, călător,
Cu pași mărunți, nepăsător,
Lăsând în urmă câte-un dor,
Și-un gol pe care-l umplem iar
Cu un alt vis imaginar...

E toamnă iar și peste noi
Se-aștern tăceri, se-aștern și ploi,
Iar visul meu din buzunar
Îl strâng în pumn, ca pe un dar
Să nu se piardă în zadar... 
 
CB (21.09.2026) 

 

duminică, 20 septembrie 2026

Septembrie, luni

 


E septembrie, e luni
Și încerc să îmi adun
Gândurile, unul câte unul,
Ca pe niște frunze
Pe care vântul nu le mai vrea.

Afară plouă încet,
Iar eu mă prefac
Că am înțeles
De ce unele lucruri
Trebuie lăsate să plece.

E septembrie, e luni
Și parcă toate au rămas
Undeva între ieri și mâine.
Nici nu mai știu
Dacă mi-e dor de tine
Sau de omul care eram
Când încă te aveam.

Îmi fac ordine în gânduri,
Dar găsesc mereu
Câte ceva din tine
Printre amintirile
Pe care încerc să le uit.

Poate că așa e toamna: 
Te învață să lași vara să plece,
Fără să alergi după nimic,
Fără să întrebi de ce.

E septembrie, e luni
Și încerc să îmi adun
Gândurile…

Poate, într-o zi,
O să mă adun și pe mine.

vineri, 18 septembrie 2026

Ochii care nu se văd, nu se uită

 


Se spune că „ochii care nu se văd, se uită”.

Eu contrazic această afirmație. Nu, nu se uită.

Pentru că sunt oameni pe care nu-i mai vezi, dar pe care îi întâlnești în fiecare amintire. Într-o melodie, într-un loc, într-un parfum, într-o zi oarecare în care, fără să vrei, îți amintești de ei.

Distanța poate să așeze tăceri între doi oameni, timpul poate să schimbe drumuri, iar viața poate să-i ducă în direcții diferite. Dar ceea ce ai simțit cu adevărat nu dispare. Nu are cum să dispară.

Sunt ochi pe care nu-i mai privești, dar îi porți în suflet.
Sunt voci pe care nu le mai auzi, dar încă le recunoști în liniște.
Sunt oameni pe care nu-i poți avea aproape, dar care, într-un fel inexplicabil, rămân parte din tine.

Poate că nu ochii care nu se văd se uită.
Poate că se uită doar cei pe care inima nu i-a privit niciodată cu adevărat.

Iar ceea ce a fost sincer… nu se uită.
Se transformă în dor. În amintire.  În tăcere.
Dar rămâne.

duminică, 13 septembrie 2026

Timpul nu vindecă nimic


 

Se spune că timpul vindecă orice. Că, odată cu trecerea zilelor, rănile se închid, amintirile se estompează, iar dorul devine mai ușor de dus.

Dar nu este întotdeauna așa.

Timpul nu vindecă dorul. Nu vindecă nimic din ceea ce sufletul a iubit cu adevărat.

Timpul doar ne învață să trăim cu golul. Ne obișnuiește cu absența, cu tăcerile, cu locurile în care altădată era cineva. Ne învață să mergem mai departe, să zâmbim, să ne vedem de viață și să spunem „sunt bine”, chiar și atunci când, înăuntru, încă mai doare.

La început, dorul doare în fiecare zi. Îl simți în fiecare clipă, în fiecare colț al sufletului. Apoi, încet, pare că se liniștește. Dar nu dispare. Se ascunde în lucrurile mici: într-un cântec, într-un parfum, într-o fotografie, într-un loc, într-o voce asemănătoare sau într-o amintire care vine fără să o chemi.

Și poate că, odată cu trecerea timpului, dorul nu se stinge, ci se adâncește. Devine mai tăcut, mai greu de explicat și, uneori, chiar mai greu de dus.

Sunt dureri pe care timpul nu le vindecă, ci doar le așază mai adânc în suflet. Sunt oameni pe care nu îi uiți, indiferent câți ani trec. Sunt absențe cu care înveți să trăiești, dar pe care nu înveți niciodată să le accepți cu adevărat.

Uneori, după mult timp, ajungi să crezi că ai trecut peste. Că ai lăsat totul în urmă. Apoi, într-o zi obișnuită, ceva îți amintește de omul pe care l-ai pierdut, de timpul care nu se mai întoarce, de cuvintele pe care ai fi vrut să le mai spui… și atunci înțelegi că unele absențe nu se vindecă niciodată.

Doar înveți să trăiești cu ele.

Dorul adevărat nu trece. Se transformă. Devine mai tăcut, mai matur, poate chiar mai greu de explicat. Și, uneori, cu cât trece mai mult timp, cu atât realizezi mai clar cât de mult îți lipsește cineva.

Pentru că timpul nu șterge ceea ce a fost cu adevărat important. Nu poate șterge o iubire, o legătură, o voce, o privire sau toate acele momente care au rămas adânc întipărite în noi.

Poate că timpul nu este leacul pe care îl așteptăm.

Iar dorul rămâne acolo, undeva adânc în noi, ca o iubire care nu și-a găsit niciodată sfârșitul.

Se spune că timpul vindecă orice…

Eu cred că timpul doar ne învață să trăim cu ceea ce nu mai putem schimba.


 

sâmbătă, 12 septembrie 2026

Între școală și sport

 


Trecerea de la clasa a IV-a la clasa a V-a, de la doamna învățătoare bună, blândă și apropiată de copii, la profesori care par, fiecare în felul lui, mai reci, mai serioși și mai greu de abordat, a venit ca un adevărat duș rece.

Schimbarea s-a simțit încă din prima săptămână. Au apărut temele, multe și din ce în ce mai multe, astfel încât, încet-încet, după orele de școală nu mai rămâne timp pentru aproape nimic altceva decât teme.

Și poate cel mai trist este că printre acești copii sunt mulți care fac sport. Copii care se antrenează de câteva ori pe săptămână, care participă la competiții, care muncesc, sunt disciplinați și învață ce înseamnă perseverența, efortul și responsabilitatea. Iar în loc ca această preocupare să fie încurajată, unii dintre ei aud că ar trebui să mai renunțe la sport, pentru că „școala este mai importantă”.

Dar oare chiar trebuie să alegem între școală și sport? Între rezultate bune la învățătură și pasiunea unui copil? Între educație și mișcare?

Da, școala este importantă. Foarte importantă. Dar și sportul este educație. Îi învață pe copii să fie disciplinați, să își gestioneze timpul, să accepte înfrângerea, să lupte pentru ceea ce își doresc și să nu renunțe atunci când lucrurile devin grele. Le oferă echilibru, prieteni, încredere și, nu în ultimul rând, bucurie.

Înțeleg că trecerea la gimnaziu presupune mai multă responsabilitate și un volum mai mare de muncă. Înțeleg și faptul că profesorii au propriile cerințe și așteptări. Dar nu pot să nu mă întreb dacă soluția este să le cerem copiilor să renunțe la lucrurile care le fac bine doar pentru a putea face față unui volum tot mai mare de teme.

Un copil nu trebuie să fie doar un elev bun. Este un copil înainte de toate. Are nevoie să învețe, dar are nevoie și să se joace, să facă sport, să citească de plăcere, să își vadă prietenii, să aibă pasiuni și, pur și simplu, să mai aibă timp să fie copil.

Poate că problema nu este lipsa de implicare a copiilor, ci faptul că le cerem prea multe, toate în același timp. Și poate că adevărata performanță nu înseamnă să umplem fiecare oră liberă cu teme, ci să îi ajutăm să găsească un echilibru între școală, pasiuni, sănătate și viață.

Pentru că un copil care învață bine, face sport și are timp să zâmbească nu este un copil mai puțin preocupat de școală. Este, un copil mai echilibrat.

vineri, 11 septembrie 2026

Prețul de a iubi


Prețul de a iubi foarte mult pe cineva este să nu mai iubești niciodată .

Pentru că o singură dată în viață iubim într-o formă care nu trece. Se transformă în amintire, în dor, în tăceri pe care nu le mai explici nimănui. O iubire care, chiar dacă omul pleacă, rămâne în tine ca un loc în care nimeni nu mai poate ajunge.

După această iubire, poți cunoaște oameni. Poți zâmbi, poți râde, poți chiar să crezi că începi din nou. Dar, undeva, în adâncul tău, știi că lipsește ceva. Nu pentru că celălalt nu ar fi suficient, ci pentru că tu nu mai ești omul care ai fost înainte.

Ai dat tot ce aveai unei singure persoane. Ai iubit-o fără calcule, fără rezerve, fără să te gândești că, într-o zi, s-ar putea să rămâi fără ea. Și când ai pierdut-o, nu ai pierdut doar iubirea. Ai pierdut și capacitatea de a te mai abandona cuiva în același fel.

Poate că vei mai avea pe cineva lângă tine. Dar nu vei mai spune „te iubesc”. Vei pierde din vocabular această expresie. Sau poate o vei spune, dar fără să mai simți aceeași intensitate. Pentru că unele cuvinte, după ce au fost rostite pentru omul potrivit, nu mai au aceeași însemnătate pentru nimeni.

Pentru că prima dată când ai iubit cu adevărat, ai iubit cu tot sufletul. A doua oară, sufletul își amintește.

Și atunci ai să închizi, cu un lacăt imaginar, acea parte a inimii în care păstrezi acea iubire, ca nu cumva să o pierzi și de acolo. O vei lăsa acolo, neatinsă, pentru că poate acesta este singurul loc în care mai poți fi sigur că nimeni nu ți-o va lua.

Asta este, poate, cea mai crudă consecință a unei iubiri adevărate: nu faptul că omul pleacă, ci faptul că ia cu el o versiune a ta care nu mai revine.

Și poate că, într-o zi, nu îl vei mai aștepta. Vei merge mai departe.

Dar asta nu înseamnă că ai uitat.

Înseamnă doar că ai învățat să trăiești cu locul gol pe care l-a lăsat.

Pentru că unele persoane nu sunt făcute să fie înlocuite. Sunt făcute să rămână în tine ca dovada că, măcar o dată în viață, ai iubit atât de mult încât, după ele, nimic nu a mai fost niciodată la fel.

Și poate acesta este prețul.

Să fi iubit o dată cu tot ce erai
și să nu mai poți iubi niciodată cu tot ce ai devenit.


Faceți căutări pe acest blog

Totalul afișărilor de pagină

Powered By Blogger