Despre încurajare

 

Azi ma gândesc la o mamă care trece prin momente dificile. Mâine va fi operată de cancer mamar.

Fetița ei e colegă de clasă și prietenă cu fetița mea.

Ieri mi-a zis fetița mea:

„Mama, mama lui N. va fi operată miercuri. Și N. e foarte speriată și a plâns azi la școală.”

Și, pentru câteva secunde, n-am știut ce să-i răspund.

Pentru că sunt lucruri despre care noi, adulții, încercăm să vorbim cu grijă, să le explicăm, să le îmblânzim. Dar pentru un copil, cuvântul „operație” poate să însemne pur și simplu frică. Teama că mama nu se va mai întoarce acasă. Frica de ceva ce nu poate înțelege și nu poate controla.

Am întrebat-o ce a făcut când N. a plâns.

„Am stat lângă ea. Și i-am spus că o să fie bine. ”

Atât.

Și poate că, uneori, atât este tot ce avem de făcut.

Să stăm lângă cineva.

Nu să găsim cuvintele perfecte. Nu putem ști că totul va fi bine, doar putem spera.

M-am gândit mult la N. astăzi. La cât de greu trebuie să fie pentru un copil să-și vadă mama speriată. La întrebările pe care poate nu știe să le pună. La gândurile care apar seara, când casa tace și fricile par mai mari.

Și m-am gândit la mama ei.

La o femeie care, mâine, va intra într-o sală de operație și care, dincolo de toate lucrurile pe care le presupune o astfel de zi, este pur și simplu o mamă care își dorește să se întoarcă acasă la copilul ei.

Uneori, viața ne pune în față lucruri pentru care nu avem niciun manual.

Ne învață doar să fim mai aproape unii de alții.

Să întrebăm „Cum ești?” și să așteptăm cu adevărat răspunsul.

Să trimitem un mesaj. Să avem grijă de un copil câteva ore. Să stăm în liniște. Să spunem „Sunt aici” și să fim, într-adevăr, acolo.

Iar copiilor să le permitem să fie copii. Să plângă. Să se teamă. Să pună aceeași întrebare de zece ori. Să se joace cinci minute mai târziu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pentru că și copiii au nevoie de speranță, dar au nevoie și de adevăr spus pe înțelesul lor.

Mâine, o mamă va fi operată.

O fetiță își va aștepta mama.

Iar noi, cei din jur, putem face un lucru simplu: să nu le lăsăm singure.

Poate că uneori curajul nu arată ca în povești.

Poate că arată ca o mamă care își strânge copilul în brațe înainte de a pleca spre spital.

Ca o fetiță care își ține prietena de mână în pauza de la școală.

Ca un mesaj trimis dimineața: „Mă gândesc la tine.”

Ca o rugăciune spusă în șoaptă.

Mâine mă voi gândi la ele.

La amândouă.

Și voi spera, din tot sufletul, că peste ceva timp, această zi va fi doar o amintire despre care vom putea spune: „A fost greu. Dar a trecut.”

Iar N. își va avea mama din nou acasă.