De aceea, un comentariu anonim, lăsat la o poezie în care scriam despre Nichita, m-a făcut să mă opresc puțin.
„Sincer, nu înțeleg fascinația asta pentru un nebun alcoolic.”
Și m-am întrebat: oare când am ajuns să credem că, dacă nu înțelegem ceva, avem dreptul să-l micșorăm printr-o etichetă?
Nichita n-a fost un om perfect. Dar poezia lui nu se măsoară în slăbiciunile omului, ci în ceea ce a reușit să trezească în sufletele altora.
Poeții nu sunt întotdeauna oameni comozi. Nici artiștii. Dar arta lor nu trebuie să fie judecată după cât de ușor ne este să-i înțelegem ca oameni, ci și după ceea ce reușesc să trezească în noi.
Unii oameni, chiar dacă nu s-au putut salva întotdeauna pe ei înșiși, au lăsat în urmă ceva care continuă să ne lumineze.
Nu trebuie să-l iubești pe Nichita. Nu trebuie nici să înțelegi de ce îl iubesc eu.
Dar poate că, înainte de a judeca umbrele altora, ar trebui să avem curajul să ne privim și propriile umbre…
Cât despre mine, voi continua să scriu. Să simt. Să mă întorc la poeții care îmi sunt dragi și să-mi păstrez acest mic univers al cuvintelor, chiar dacă nu toți cei care ajung acolo vor înțelege ce găsesc.
Pentru că nu scriu ca să fiu pe placul tuturor. Scriu pentru că unele lucruri din sufletul meu au nevoie să existe și în afara lui.
Iar dacă cineva a ajuns până aici doar ca să lase o judecată, sper măcar să plece cu un gând: nu trebuie să înțelegi poezia cuiva ca să respecți ceea ce înseamnă ea pentru acel om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu